C. G. Jung consideră că lipsa de sens inhibă împlinirea vieții și că este echivalentă cu maladia, iar o treime din cazurile sale nu sufereau de nicio nevroză care putea fi definită clinic, ci de lipsă de sens și scop în viață. Nevroza trebuie înțeleasă în ultimă instanță, ca o suferință a sufletului care nu și-a descoperit sensul. 

Viktor Frankl susținea că douăzeci la sută din nevrozele pe care le-a întâlnit în activitatea sa derivau din lipsa sensului în viată; tot el ajunge la concluzia că absența sensului în viață reprezintă chiar stresul existențial suprem. În accepțiunea lui nevroza existențială e sinonimă cu criza sensului. (Yalom, pg. 487). Nicholas Hobbs susține că ideile și cultura contemporane produc un tip de nevroză diferită de cea descrisă de Freud, care era caracterizată de refulare și conversie, acum fiind caracterizată de lipsa unui sens în viată. Problema sensului vieții este semnificativă, iar terapeuții se confrunta zilnic cu ea, în activitatea lor clinică.

Perspectiva lui Yalom asupra conceptului de absență de sens se bazează pe studiile sale din domeniul psihologiei existențiale și psihiatriei. Yalom, unul dintre cei mai renumiți psihoterapeuți contemporani, a abordat în mod aprofundat problema absenței de sens și a dezvoltat o perspectivă unică asupra acesteia. El consideră că lipsa de sens reprezintă o stare profundă de disconfort psihologic, în care individul se simte dezorientat, lipsit de un scop și fără o direcție în viață. Potrivit lui Yalom, lipsa de sens apare atunci când oamenii nu găsesc nicio semnificație în ceea ce fac sau în experiențele lor, iar acest fapt poate avea consecințe negative asupra stării lor psihologice și emoționale. (Vyas, 2024)

Sens se referă la înțeles sau coerență, căutarea sensului presupune căutarea coerenței, susține Irvin Yalom, când ne punem problema sensului, aducem în prim plan rolul sau funcția. Scopul, pe de alta parte, diferă de sens, pentru că se refera la o intenție, la un țel.

Sensul pământesc – sensul vieții mele –  face referire la un scop, omul are un țel suprem sau obiective cărora sa se dedice. Sensul cosmic, implică existența unui plan extern, superior nouă și se referă la ordinea spirituală din univers.  Oamenii care posedă un sentiment al sensului cosmic au în general experiența unui sens pământesc corespunzător: propriul sens pământesc vine să împlinească sensul cosmic. 

C.G. Jung a avut o abordare religioasă, fiind de părere că nimeni nu poate fi vindecat sau ajutat sa găsească un sens daca nu-și recapătă perspectiva religioasă. „Punctul de vedere a lui Jung asupra scopului vieții individuale era că el trebuie să completeze creația lui Dumnezeu.”(Yalom, p.491)

Când scrie despre disperarea existențială, Viktor Frankl se referă la o stare de absență a sensului și când vorbește despre terapie se referă la ajutorul dat pacientului să-și găsească un sens. El susține că problema teoriilor care postulează o tensiune înnăscută – spre plăcerea sau reducerea tensiunii- e ca sunt extrem de reducționiste „lucrul de care are nevoie omul este să nu scape cu orice preț de tensiune, ci el are nevoie de chemarea pe care i-o adresează un anumit sens potențial care se vrea realizat.” (Yalom, pg. 511). În ceea ce privește perspectiva asupra motivației umane bazate pe principiul plăcerii, aceasta suferă de contradicții interne inevitabile. Cu cât caută cineva mai mult fericirea, cu atât ea îi va scapă. Declară ca fericirea decurge, dar nu poate fi urmărită. De aceea plăcerea nu e scopul final, ci un produs secundar al căutării personale a sensului. 

Sensul elimină angoasa care vine din confruntarea cu viața și lumea;  iar o data cu dezvoltarea sentimentului sensului, iau naștere valorile care acționează sinergic pentru a spori sentimentul sensului. Valorile constituie un cod, potrivit căruia poate fi formulat un sistem de acțiune. Valorile ne permit sa ierarhizam posibilele comportamente, în funcție de cum le aprobăm sau le dezaprobăm. Valorile fac posibilă conviețuirea în cadrul unui grup. 

Preocuparea excesivă pentru autoactualizare și autoexprimare poate fi problematică în calea sensului adevărat. Cu cât omul se concentrează mai mult asupra propriei persoane și asupra idealizării contemporane a exprimării de sine, este posibil să nu mai reușească să treacă dincolo de granițele propriei persoane și omite grija față de existența celuilalt. 

Există trei categorii de sensuri ale vieții, conform lui Viktor Frankl: 1. ceea ce individul oferă lumii în calitate de creație personală, 2. ceea ce individul ia din lume în materie de întâlniri și experiențe și 3. punctul de vedere propriu asupra suferinței inevitabile. (Yalom, pg.514). 

Printre manifestările clinice ale lipsei de sens se identifică: vidul existențial și nevroza existențială (stare subiectivă de plictis, apatie și gol interior), cruciadismul (caracterizat de o înclinație puternică de a te dedica unor cauze dramatice și importante), nihilism (înclinație activă și permanentă de a discredita activitățile pe care ceilalți le considera încărcate cu sens), tendința vegetativă (cel mai înalt grad al lipsei de sens, se cufundă progresiv în indiferență) și activitatea compulsivă .

Rezultate ale cercetărilor, privind sensul în viață:

Lipsa unui sentiment al sensului în viață este asociată cu psihopatologia. Cu cât sentimentul e mai slab, cu atât e mai mare severitatea patologiei.

„Un sentiment pozitiv al sensului în viață se asociază cu convingeri religioase profunde. 

Un sentiment pozitiv al sensului în viață se asociază cu valori ce transcend propria persoană. 

Un sentiment pozitiv al sensului în viață se asociază cu participarea la grupuri, devotamentul pentru o cauza și adoptarea unor scopuri clare în viață. 

Sensul vieții trebuie privit din punctul de vedere al dezvoltării: tipurile de sens ale vieții se schimbă pe parcursul existenței omului.” (Yalom, pg.531).

Un sentiment pozitiv al sensului în viață depinde de potrivirea între scopurile și valorile personale și nevoile structurii sociale în mijlocul căreia este omul.

Terapia existențială este o formă de terapie dezvoltată de psihoterapeutul Irvin D. Yalom, care se concentrează pe analizarea și înțelegerea trăirilor și experiențelor profunde ale individului în cadrul existenței și al lipsei de sens. Conform lui Yalom, una dintre principalele cauze ale lipsei de sens este conștientizarea inevitabilă a morții, ceea ce poate duce la anxietate și disperare. Terapia existențială se focalizează pe descoperirea sensului vieții în ciuda acestei inevitabilități și încurajează individul să se angajeze într-un proces de autocunoaștere și autotransformare. Yalom folosește diverse tehnici și strategii terapeutice, precum abordarea existențială, acceptarea condiției umane intrinseci, explorarea valorilor și semnificației personale, dezvoltarea resurselor interne ale individului și facilitarea creșterii personale și adoptarea unor noi perspective de viață.

Un prim pas important este reformularea plângerii pacientului care acuză un sentiment al lipsei de sens pentru a descoperi ce alte probleme mai există, izolarea, angoasa de moarte etc.

Când terapeutul abordează conflictele provenite din grijile fundamentale pentru moarte, libertate și izolare, trebuie să adopte o stare de spirit, să-și sporească sensibilitatea pentru problemă, să asculte diferit.

Dereflecția 

Cum fericirea nu poate fi urmărită, ci doar vine ca efect, cu cât omul se străduiește mai mult să obțină satisfacția personală, cu atât îi va scăpa mai mult. V. Frankl oferă o tehnică – dereflecția- care implică deturnarea privirii pacienților de la ei înșiși, de la propriul disconfort, către părțile intacte ale personalității lor și sensurile disponibile în lume. Să nu ne mai concentram asupra propriei persoane și să căutăm un sens în afara noastră este o soluție. (Yalom, pg. 544)

Discernerea sensului

V. Frankl subliniază ca individul poate dobândi sens prin adoptarea unei atitudini eroice față de propria soarta.

Sensul programat. Pentru a găsi coerență în situații de viață complexe, omul „trebuie să fie capabil să perceapă detalii și evenimente de o manieră corespunzătoare, iar mai apoi să combine datele într-un gestalt nou.” (Yalom, pg.550). Terapeutul trebuie să ajute clientul să înțeleagă că dubiile sau adoptarea unei noi structuri de sens, nu scade valoarea a ceea ce a contat pentru el, în trecut.

Angajarea este răspunsul terapeutic la lipsa de sens, indiferent de ce anume provoacă acest sentiment. Angajamentul cu toată ființa, sporește posibilitatea așezării cu succes a evenimentelor existenței într-o structură coerentă. Să îți pese de ceilalți, de idei, de proiecte, să cercetezi, să construiești, să creezi – toate angajamentele oferă un dublu beneficiu, aduc bogăție interioară și slăbesc disconfortul provocat de datele brute ale existenței.

Atunci când vine vorba de sens, terapeutul trebuie să-i ajute pe pacienți să își îndrepte privirea în alta parte, să abordeze mai degrabă problema angajării, în loc să se lase absorbiți de problema lipsei de sens. 

Perspectiva lui I. Yalom asupra conceptului de lipsă de sens aduce o înțelegere nouă cu privire la impactul acestuia asupra individului și societății. Tehnicile și strategiile folosite pentru a gestiona lipsa de sens, precum identificarea și conștientizarea acesteia, au demonstrat că sunt eficiente în practică. Studierea acestui concept are o importanță continuă în dezvoltarea și îmbunătățirea sănătății mentale și a înțelegerii umane. Lipsa de sens poate determina tulburări psihologice și poate influența negativ starea de bine și funcționarea individului. Studiul conceptului de lipsă de sens contribuie la dezvoltarea continuă a abordărilor terapeutice și a intervențiilor psihologice, pentru a aduce îmbunătățiri în calitatea vieții și a facilita evoluția omului într-un mod armonios și sănătos.