Infidelitatea este motivul cel mai frecvent invocat pentru despărțiri în relațiile romantice și divorț (Amato & Previti, 2003; Lehmiller, 2014). În același timp, relațiile monogame sunt cel mai comun tip de relație în care intră oamenii, probabil, cu intenția serioasă de a rămâne fideli partenerului. Am ales această temă deoarece, infidelitatea este un subiect complex și actual, ce afectează numeroase relații. Persoanele care sunt victime ale infidelității, trec prin suferință profundă și stări emoționale intense. Persoanele implicate în acte de infidelitate pot simți rușine și vinovăție, ceea ce îi face reticenți în a discuta deschis despre experiențele lor. Iar când acest subiect apare „la masă”, există observații precum: „a lipsit ceva în relația voastră”, „dacă totul era bine, nu intervenea a treia persoană”; astfel că se poate ajunge și la blamarea victimei (lucru nedrept și dăunător), problema este simplificată, se ignoră responsabilitatea celui care a înșelat și este afectată stima de sine a persoanei înșelate (sentimentele de rușine și de vinovăție fiind accentuate). În final, infidelitatea este o alegere a celui care înșală, nu o consecință directă a acțiunilor partenerului.
Studierea infidelității în relațiile romantice și a modului în care aceasta se corelează cu trăsăturile de personalitate reprezintă un subiect de interes, deoarece infidelitatea are consecințe profunde asupra dinamicii relaționaleși sănătății mintale a celor implicați.
Una dintre cele mai utile metode pentru a înțelege cum trăsăturile de personalitate pot influența probabilitatea de a comite infidelitate este modelul Big Five al personalității. Acest model descrie personalitatea umană prin cinci dimensiuni principale: deschidere spre experiențe, conștiinciozitate, extraversiune, agreabilitate și neuroticism. Persoanele agreabile sunt cooperante, empatice și orientate spre a menține armonia în relații. Un nivel ridicat de agreabilitate este asociat cu o probabilitate redusă de infidelitate, deoarece aceste persoane sunt mai puțin dispuse să provoace durere emoțională partenerilor lor prin acte de trădare. Neuroticismul se referă la instabilitate emoțională și tendința de a experimenta emoții negative intense. Persoanele cu un nivel ridicat de neuroticism pot fi mai predispuse la infidelitate, deoarece pot căuta validare externă și alinare în afara relației lor primare pentru a-și gestiona anxietatea și stresul. Persoanele cu niveluri ridicate de deschidere sunt curioase, creative și doritoare să exploreze noi situații. Extraversiunea implică sociabilitate, asertivitate și entuziasm. Persoanele extravertite pot fi mai predispuse la infidelitate datorită tendinței lor de a căuta interacțiuni sociale și a avea un cerc larg de cunoștințe, ceea ce le oferă mai multe oportunități de a se implica în relații extraconjugale. Modelul Big Five oferă un cadru valoros pentru a înțelege modul în care diferitele trăsături de personalitate pot influența comportamentele de infidelitate.
Cercetările arată că persoanele care își înșală partenerii de cuplu sunt susceptibile să obțină un scor mai mare, decât cei fideli, la neuroticism (Barta și Kiene, 2005; Schmitt și Buss, 2001; Whisman et al., 2007), precum și la deschiderea spre experiență și extraversie (Barta și Kiene, 2005; Buss și Shackelford, 1997; Orzeck și Lung, 2005; Schmitt, 2004; Schmitt și Shackelford, 2008), și scor mai scăzut la agreabilitate și conștiinciozitate, (Barta și Kiene, 2005; Buss și Shackelford, 1997; Orzeck și Lung, 2005; Schmit și Buss, 2001). Este de remarcat faptul că există mai multe inconsecvențe în literatură (Altgelt et al., 2018), în special pentru deschidere și extraversie. Pentru deschidere, unele studii au raportat o asociere pozitivă cu infidelitatea (Buss & Shackelford, 1997; Orzeck & Lung, 2005), altele negativă (Schmitt, 2004; Schmitt & Shackelford, 2008), în timp ce studiile cercetătorilor Barta & Kiene din 2005 și Schmitt & Buss din 2001, nu au găsit nicio asociere. În mod similar, pentru extraversie, mai multe studii au găsit o asociere pozitivă între extraversie și infidelitate (Buss & Shackelford, 1997; Orzeck & Lung, 2005; Schmitt, 2004; Schmitt & Shackelford, 2008), în timp ce altele nu au găsit nicio asociere (Barta & Kiene). , 2005; Schmitt & Buss, 2001). (Van Zyl, 2020)
Sunt autori care susțin că infidelitatea nu este doar o problemă de caracter sau moralitate, ci este adesea legată de căutarea de conexiune emoțională și revigorare a sinelui. Infidelitatea este un fenomen complex, care nu poate fi înțeles doar ca un simptom al unei relații eșuate. Infidelitatea nu este doar despre sex, ci și despre trădare, secrete și încălcarea încrederii într-o relație. Poate implica conexiuni emoționale, inclusiv dorința de noutate și auto-explorare. Nu este întotdeauna un semn al unei relații nesănătoase, ci uneori este o căutare a ceva diferit sau o încercare de a găsi o parte pierdută a sinelui. (Perel, 2019)
Infidelitatea cauzează adesea durere emoțională semnificativă și traume. Infidelitatea poate fi văzută și ca pe un potențial catalizator pentru transformare, unde cuplurile pot reexamina și reconstrui dinamica relației lor, uneori devenind mai puternice și mai conectate. Infidelitatea poate provoca stres emoțional și probleme de sănătate mentală, inclusiv depresie și anxietate. Nivelul de stimă de sine al individului poate modera impactul negativ al infidelității (Shrout & Weigel, 2020).
Persoanele pot deveni mai conștiente de propriile trăsături de personalitate și de modul în care acestea ar putea influența comportamentul lor într-o relație romantică, promovând astfel o mai bună autocunoaștere și autoreglare.
Infidelitatea poate fi și o oportunitate pentru creștere și reînnoire a relației. Cuplurile pot folosi această criză pentru a-și analiza relația, a comunica mai deschis și a reevalua angajamentele și dorințele lor.
