Empatia – între emoție, cogniție și capacitatea de a înțelege lumea celuilalt.

Empatia reprezintă un construct central în psihologia socială, psihologia dezvoltării, psihologia morală, neuroștiințe și psihologia clinică. În sens general, empatia desemnează capacitatea individului de a înțelege, de a împărtăși și de a răspunde la stările emoționale sau mentale ale unei alte persoane. Literatura de specialitate contemporană nu abordează empatia ca pe o abilitate unitară și simplă, ci ca pe un construct multidimensional, care implică procese afective, cognitive, motivaționale și de autoreglare (Cuff et al., 2016; Davis, 1983; Decety & Jackson, 2004; Zaki & Ochsner, 2012).

Empatia desemnează un proces interpersonal multidimensional care permite individului să recunoască, să înțeleagă și să răspundă la stările emoționale și mentale ale unei alte persoane, fără a pierde distincția dintre propria experiență și experiența celuilalt. Această delimitare este importantă deoarece empatia nu trebuie confundată cu simpla contagiune emoțională. Contagiunea emoțională presupune transmiterea automată a unei stări afective de la o persoană la alta, fără ca individul să conștientizeze în mod necesar originea acestei stări. În schimb, empatia presupune conștientizarea faptului că emoția sau experiența aparține unei alte persoane (Decety & Jackson, 2004; Singer & Klimecki, 2014).

 

Definirea empatiei

Conceptul de empatie a fost definit în moduri variate în psihologie, filosofie, neuroștiințe, educație și practica clinică. Unele definiții accentuează componenta emoțională, respectiv capacitatea de a simți împreună cu o altă persoană, în timp ce altele subliniază dimensiunea cognitivă, adică abilitatea de a înțelege perspectiva, intențiile sau stările mentale ale celuilalt. Această diversitate conceptuală explică de ce empatia este descrisă frecvent în literatura de specialitate ca un construct complex și multidimensional, nu ca o trăsătură psihologică izolată (Cuff et al., 2016; Davis, 1983).

Cuff et al. (2016), într-o analiză a conceptului de empatie, au evidențiat faptul că definițiile empatiei includ în mod recurent mai multe elemente fundamentale: răspunsul afectiv, înțelegerea cognitivă, distincția dintre sine și celălalt și capacitatea de a răspunde adecvat la experiența unei alte persoane. Această perspectivă este compatibilă cu modelele multidimensionale anterioare, în special cu modelul propus de Davis (1983), care a susținut că empatia include mai multe componente distincte, dar intercorelate.

Prin urmare, empatia nu trebuie redusă la ideea de „a simți ceea ce simte celălalt”. O persoană poate înțelege emoțiile altcuiva fără a le resimți intens sau, dimpotrivă, poate rezona emoțional cu o altă persoană fără a interpreta corect situația acesteia. Din acest motiv, abordările contemporane disting, în mod obișnuit, între empatia afectivă și empatia cognitivă (Decety & Jackson, 2004; Zaki & Ochsner, 2012).

Dimensiunile empatiei: empatia afectivă și empatia cognitivă

Cele două dimensiuni ale empatiei cel mai frecvent discutate în literatura de specialitate sunt empatia afectivă și empatia cognitivă. Empatia afectivă se referă la capacitatea individului de a rezona emoțional cu starea afectivă a unei alte persoane. De exemplu, observarea unei persoane aflate în suferință poate genera tristețe, îngrijorare sau disconfort emoțional la observator. Empatia cognitivă, în schimb, se referă la capacitatea de a înțelege, de a deduce sau de a reprezenta mental gândurile, emoțiile, intențiile ori perspectiva unei alte persoane (Decety & Jackson, 2004; Zaki & Ochsner, 2012).

Empatia afectivă este strâns legată de împărtășirea emoțională și de preocuparea empatică. Cercetările neuroștiințifice sugerează că observarea durerii unei alte persoane poate activa regiuni cerebrale implicate și în experiența directă a durerii. Într-o meta-analiză, Lamm et al. (2011) au identificat dovezi privind existența unor rețele neuronale comune implicate atât în durerea trăită direct, cât și în empatia față de durerea altora, în special la nivelul insulei anterioare și al cortexului cingular anterior. Aceste rezultate susțin ideea că empatia afectivă presupune o formă de rezonanță emoțională parțială cu suferința celuilalt (Lamm et al., 2011).

Empatia cognitivă este asociată mai ales cu adoptarea perspectivei și cu teoria minții. Aceasta permite individului să deducă ceea ce o altă persoană gândește sau simte, chiar și atunci când nu trăiește aceeași stare emoțională. Decety și Jackson (2004) au propus că empatia depinde de mai multe componente interdependente: împărtășirea afectivă, conștientizarea distincției dintre sine și celălalt, flexibilitatea mentală și reglarea emoțională. În aceeași direcție, Zaki și Ochsner (2012) au susținut că empatia implică atât împărtășirea stărilor interne ale altora, cât și reflecția explicită asupra acestor stări.

Distincția dintre empatia afectivă și empatia cognitivă este importantă deoarece cele două componente pot avea consecințe diferite. Empatia afectivă poate favoriza grija și compasiunea, însă, atunci când devine prea intensă, poate conduce la distres personal. Empatia cognitivă poate facilita comunicarea și înțelegerea socială, dar, în absența preocupării empatice, nu conduce în mod necesar la comportament prosocial. Astfel, empatia matură presupune nu doar sensibilitate emoțională, ci și capacitate de reglare, înțelegere și orientare adecvată către celălalt (Decety & Jackson, 2004; Singer & Klimecki, 2014).

Empatia în relațiile interpersonale

https://psychotherapyjournal.org/interview-wendy-behary-2/

Empatia are un rol esențial în relațiile interpersonale, deoarece permite indivizilor să înțeleagă și să răspundă adecvat la experiențele emoționale ale celorlalți. În relațiile apropiate, empatia contribuie la acordaj emoțional, validare, încredere, intimitate și rezolvarea conflictelor. Atunci când indivizii se simt înțeleși de ceilalți, este mai probabil să experimenteze siguranță relațională, satisfacție și apropiere emoțională.

Empatia este, de asemenea, relevantă în relațiile terapeutice și în relațiile de sprijin. În psihoterapie, empatia terapeutului a fost considerată în mod tradițional una dintre condițiile fundamentale ale schimbării psihologice pozitive. Elliott et al. (2018), într-o meta-analiză actualizată, au arătat că empatia terapeutului reprezintă un predictor semnificativ al rezultatelor obținute de client în terapie. Acest fapt indică faptul că empatia nu este doar o calitate interpersonală dezirabilă, ci și un factor relațional măsurabil, asociat cu îmbunătățirea funcționării psihologice (Elliott et al., 2018).

Totuși, empatia în relațiile interpersonale nu se limitează la înțelegerea emoțiilor celuilalt. Ea trebuie, de asemenea, exprimată și comunicată într-o manieră adecvată. O persoană poate înțelege sentimentele celuilalt, dar poate să nu reușească să exprime această înțelegere într-un mod perceput ca fiind suportiv. Prin urmare, empatia interpersonală presupune cel puțin trei etape: recunoașterea stării celuilalt, interpretarea acesteia cu acuratețe și oferirea unui răspuns care transmite grijă și susținere. Această distincție este deosebit de importantă în relațiile de cuplu, în familie, în educație și în contexte clinice, unde empatia percepută poate fi la fel de importantă ca acuratețea empatică propriu-zisă.

Empatia și judecata morală

Empatia este strâns legată de judecata morală, deoarece permite individului să perceapă suferința, nevoile și vulnerabilitatea altor persoane. Atunci când o persoană înțelege modul în care o acțiune afectează o altă ființă umană, evaluarea morală devine mai semnificativă din punct de vedere emoțional. Astfel, empatia poate susține judecățile morale orientate spre grijă, poate reduce indiferența față de suferință și poate crește sensibilitatea față de nedreptate (Decety & Cowell, 2014; Nasello & Triffaux, 2023).

Cu toate acestea, relația dintre empatie și moralitate este complexă. Decety și Cowell (2014) au argumentat că empatia este relevantă pentru comportamentul moral, dar nu trebuie considerată singura fundamentare a moralității. Componente diferite ale empatiei pot influența judecata morală în moduri diferite. Împărtășirea emoțională poate face suferința celuilalt mai vizibilă, preocuparea empatică poate motiva grija, iar adoptarea perspectivei poate ajuta individul să înțeleagă consecințele propriilor acțiuni asupra celorlalți.

În același timp, empatia poate fi selectivă și părtinitoare. Oamenii tind să empatizeze mai ușor cu persoanele apropiate, asemănătoare, familiare sau prezentate într-un mod emoțional. Acest fenomen poate conduce la parțialitate morală, situație în care grija față de o persoană sau față de propriul grup devine mai puternică decât preocuparea pentru corectitudine sau justiție. Din acest motiv, empatia trebuie echilibrată prin raționament moral, imparțialitate și principii de dreptate (Decety & Cowell, 2014; Singer & Klimecki, 2014).

În concluzie, empatia contribuie la judecata morală prin faptul că face experiențele celorlalți relevante și semnificative din punct de vedere psihologic. Totuși, empatia nu este echivalentă cu moralitatea. Un răspuns moral echilibrat presupune integrarea preocupării afective, a adoptării perspectivei, a diferențierii dintre sine și celălalt, a reglării emoționale și a principiilor de corectitudine. Prin urmare, empatia trebuie înțeleasă ca o componentă importantă a vieții morale, dar nu ca singura sa fundamentare (Decety & Cowell, 2014; Zaki & Ochsner, 2012).

Despre autor

Daniela Domuța este psiholog clinician și psihoterapeut în formare, cu pregătire în psihoterapie sistemică și interes profesional pentru evaluarea psihologică, procesele relaționale și mecanismele care influențează funcționarea emoțională și interpersonală.

Articolul are la bază literatura de specialitate utilizată în cadrul cercetării sale academice asupra empatiei și a factorilor psihologici asociați acesteia. https://danaelle.ro/daniela-domuta-psiholog/