De ce ne este atât de greu să iertăm? Iertarea este adesea prezentată ca un gest pe care ar trebui să îl facem pentru a ne elibera de trecut. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. Nu putem ierta la comandă, iar înțelegerea celui care ne-a rănit nu înseamnă că îi justificăm comportamentul sau că negăm propria suferință.
Uneori, însă, atunci când reușim să privim dincolo de ceea ce ni s-a făcut și să înțelegem povestea, limitele și vulnerabilitățile celuilalt, ceva se schimbă și în felul în care purtăm propria durere. A înțelege nu șterge rana, dar poate schimba relația noastră cu ea.
Citind Drumul către tine însuți, am întâlnit o idee care mi-a rămas în minte: încercarea permanentă de a evita durerea și suferința ne poate împiedica, paradoxal, să ne dezvoltăm. Nu pentru că suferința ar trebui căutată sau idealizată, ci pentru că unele experiențe dureroase fac inevitabil parte din viață. Întrebarea devine atunci nu doar „Cum scap de această durere?”, ci și „Ce pot înțelege din ceea ce mi s-a întâmplat și cum aleg să merg mai departe?”
De ce ne este greu să iertăm?
Din perspectivă psihologică, dificultatea de a ierta nu are o singură explicație. Felul în care răspundem unei răni depinde de semnificația pe care o atribuim experienței, de relația cu persoana care ne-a rănit, de stilul nostru de atașament, de experiențele anterioare și de modul în care ne reglăm emoțiile.
Perspectiva cognitiv-comportamentală atrage atenția asupra rolului interpretărilor și al ruminației. Atunci când revenim repetitiv la ceea ce s-a întâmplat: „Cum a putut să-mi facă asta?”, „Nu trebuia să permit”, „Nu voi mai putea avea încredere” — furia și suferința pot rămâne active mult timp după eveniment.
Din perspectiva teoriei atașamentului, rănile produse de persoanele semnificative pot fi deosebit de greu de integrat deoarece ating nevoi fundamentale de siguranță, încredere și disponibilitate emoțională. De aceea, aceeași faptă poate avea o semnificație foarte diferită în funcție de cine ne-a rănit și de istoria relației cu acea persoană.
Abordările sistemice ne invită să privim comportamentul și în contextul relațional în care apare. A înțelege istoria unei persoane, modelele relaționale învățate în familie și dinamica dintre cei implicați poate face comportamentul mai inteligibil. Dar a înțelege nu înseamnă a scuza și nici a renunța la propriile limite.
Iar dintr-o perspectivă existențială, întrebarea nu este numai dacă putem elimina durerea, ci și ce facem cu o experiență care nu mai poate fi schimbată. Putem rămâne definiți de ceea ce ni s-a întâmplat sau putem, în timp, să îi găsim un loc în propria poveste fără ca aceasta să ne conducă întreaga viață.
Seneca spunea că „de-a lungul întregii vieți trebuie să continui să înveți să trăiești… și de-a lungul vieții trebuie să înveți să mori”. Viața presupune inevitabil atât bucurie, cât și pierdere, frustrare și suferință. Maturizarea emoțională nu înseamnă eliminarea acestor experiențe, ci dezvoltarea capacității de a le integra fără ca ele să ne definească întreaga existență.
La fel se întâmplă și cu iertarea. A ierta nu înseamnă a spune că ceea ce s-a întâmplat a fost în regulă. Nu înseamnă uitare, reconciliere obligatorie sau renunțarea la propriile limite. Uneori, iertarea începe prin înțelegere: a celuilalt, a contextului, dar mai ales a ceea ce experiența respectivă a produs în noi.
Putem ajunge astfel să privim durerea nu ca pe ceva ce trebuie negat, ci ca pe o experiență pe care o putem integra. Iar uneori, când înțelegerea devine posibilă, resentimentul nu mai are nevoie să ocupe același loc în viața noastră. Nu pentru că trecutul se schimbă, ci pentru că se schimbă felul în care îl purtăm cu noi.
Uneori ne este greu să-i iertăm pe ceilalți pentru că purtăm încă în noi propria durere, furie sau neputință. Alteori, ceea ce avem nevoie să iertăm este chiar propria persoană: pentru ceea ce am acceptat, pentru ceea ce nu am văzut la timp, pentru alegerile făcute sau pentru faptul că nu am știut atunci ceea ce știm astăzi.
Iertarea nu presupune să dorim din nou apropierea celui care ne-a rănit și nici să renunțăm la limitele noastre. Putem înțelege suferința din spatele comportamentului unui om fără să acceptăm comportamentul care ne-a făcut rău.
Poate că libertatea pe care o aduce iertarea începe tocmai aici: când trecutul rămâne parte din povestea noastră, dar încetează să mai decidă felul în care trăim prezentul.
Despre autor
Daniela Domuța este psiholog clinician și psihoterapeut în formare, cu interes pentru relații, atașament, empatie și procesele de schimbare psihologică.
